CADRU  NATURAL
Satul Clocusna este asezat la o distanta de 19 km. de orasul Ocnita. Satul Clocusna este strabatut de un afluent necunoscut al raului „Racovat”. Teritoriul satului Clocusna se invecineaza la nord cu teritoriul orasului Secureni, regiunea Cernauti, la sud cu teritoriul satului Hadarauti, la asfintit cu teritoriul satului Gvazdauti, raionul Secureni, regiunea Cernauti, la rasarit cu teritoriul satului Ocnita, raionul Ocnita.

ISTORICUL  ASEZARII  SI  POPULATIA:
Satul Clocusna este indicat pentru prima data in documentele  date cu anul 1447 aprilie 19.
Satul Clocusna este asezat pe o suprafata de 394 ha, fondul funciar constituie 3152,34 ha.
Hramul satului Clocusna se sarbatoreste la 9 octombrie.

Organele Administratiei Publice Locale, prin intermediul carora este efectuata autonomia locala, sunt Consiliul satului Clocusna ca organ cu drepturi depline a puterii, primaria satului Clocusna si primarul satului Clocusna, ca organe executive ale puterii. Imputernicirile lor specifice sunt reglementate si determinate de catre Legea Republicii Moldova despre administratia publica locala si alte acte normative.

Pe teritoriul satului Clocusna trec:
          - drumul de importanta locala L-15/I  Clocusna - frontiera cu  Ucraina;
          - reteaua de strazi si ulicioare;
          - calea ferata Cernauti - Ocnita.

Serviciile sociale, care functioneaza pe teritoriul satului Clocusna sunt:
          - serviciul social;
          - oficiul postal;
          - acordarea asistentei medicale.

In prezenta secolelor trecute, statul Republica Moldova a dat nastere mai multor localitati. O astfel de localitate a aparut in voia timpului si a spatiului comuna Clocusna. In acest rastimp ea a suferit ca si toate celelalte sate moldovenesti toate greutatile timpului, aici    dezvoltandu-se o etnie social-cultural-stiintifica. Satul se afla in partea de nord a republicii, in raionul Ocnita, la frontiera cu Ucraina, ceea ce ii confera o asezare economico-sociala favorabila.

Satul aflindu-se chiar la granita de nord a Moldovei, are vecini diferiti: Hadarauti si Ocnita in Republica Moldova si Alexeevka, Grozdovti si Sokireani in Ucraina.

Intre Clocusna si Secureni isi are izvorul Racovatul,care-si porneste firicelul sau de apa in jos, spre Hadarauti, mai mult aducind a suvita, decit a piriias, dar deja aduna in calea sa citeva helesteie mici. Relieful e deluros si pitoresc, de aceea si piriiasul se desfata prin livezile, dealurile si vaile din jur, care au si ele denumiri semnificative: Valea Barbalata, Valea Pearusihr, Cimpul intre Craci, Dealul Virfu, Hirtopul lui Ciubota, Podul lui Cernei, Locul in valagie, Podul Mortilor, Fintina lui Nironita.
Denumirea Clocusna, cica, ar fi provenit de la cuvintul ,,clocotici”, iar clocotici cica, se numeau niste pomi mici, niste tufari, care impinzeau aceste locuri.Greu de crezut, dar alte explicatii clocusnenii nu prea au. La urma urmei, poate ca o fi existat si asa o specie de pomi in negura de ani, ca satul nu-i de azi si nici de ieri. O fi avind vreo 600 de ani, daca pornim de la confirmarea lui Petru Voievod din 22 august 1447 a proprietatii Manastirii Neamtu asupra unui rand de sate, printre care si Clococeni e de presupus ca e Clocusna, deoarece inca intr-un document il gasim scris Clocosna, apoi nu se mai citeste nimic despre el. Abia peste mai bine de un secol de vreme, la 2 februarie 1568, Ivan Racovita, ginerele Tornii, face danie acest sat altei manastiri, Manastirii Golia. Cu denumirea Clocucina mai apare intr-un document, intocmit in satul Cupcici (Cupcini) la 14 septembrie 1635. De aici incolo ramine neschimbat - Clocusna.
O mica biserica de lemn a fost construita in 1792.

Se deapana timpul. Pe valul istoriei se aduna noi si noi fapte, noi si noi intamplari. La 27 martie 1828 un mare incendiu mistuie in flacari o buna parte din padurea dinspre Secureni.

In 1835, la biserica in sat preot era Grigore Chirilovici, de 41 de ani, cu sotia si 5 copii, pus in locul raposatului Stefan Matvei. Il ajutau diecii Ion Grimalschi de 36 de ani, Toader Grimalschi de 24 de ani si dascalul Ioan Chirilovici de 28 de ani. In 1859 satul avea 150 de case cu o populatie de 467 de barbati si 426 de femei. Peste 2 ani se va deschide scoala bisericeasca parohiala. Manastirea Golia dispunea aici de 3.375 deseatine de pamint.

Se deapana timpul, se deapana evenimentele, care mai bune, care mai rele, dar toate ii apartin satului.
Preotul Ioan a lui Stefan Placinta, fecior din Clocusna, devine la 16 februarie 1886 nas de botez lui Fiodor Costenco, tatal viitorului scriitor Nicolae Costenco.  La 15 octombrie 1887 in scoala parohiala este numit invatator Petru Popovici. Pentru anul de invatamint 1887-1888 el inscrie in catalog 51 de baieti si 7 fete. Dar in 1890 gasim aici alt invatator - Vasile Moralevici, apoi, in 1897 - pe Maria Leontev.
Biserica isi schimba din nou, in 1903, preotul. Moare Ion Placinta, in locul lui vine Vasile Cocos. Satul era alcatuit din 2829 de oameni, care isi duc traiul in 402 case. In 1910 erau deja 507 case, in care vietuiau 2311 locuitori.

In primul razboi mondial e grav ranit Pavel Tcaci.

Apoi Institutia romana ,,Casa Noastra” vine cu ceva lumina in inimile taranilor: improprietareste 483 de clocusneni cu 888 ha de pamint. In 1923 conform Dictionarului statistic al Basarabiei, satul intrunea 670 de case, 1.952 de barbati si 1.969 de femei (total: 3.921 de suflete), 3 scoli primare, 2 carciumi. Avea primarie. Zece ani mai tirziu ajunge la 4.446 de oameni. Un taran instarit era Vladimir Rusanovschi, care stapinea 80 ha de pamint; Ioan Chirila avea o treieratoare si o moara. Recensemintul sovietic din 10 noiembrie 1940 inregistreaza numai 3.465 de locuitori, iar in preajma razboiului - 3.766 de oameni si 927 de case. Foarte multi dintre ei sint mobilizati pe front.

Numai bine inceteaza bubuiturile tazboiului si vine foametea cea mare, care iarasi inghite zeci si zeci de vieti.Urmeaza inspaimantatoarele in toi de noapte, deportari.

Apoi vine colectivizarea. Oamenii se impotrivesc cum pot, se ascund prin rape si paduri, dar pina la urma se supun. Astfel, la 1 august 1949 in sat raman, cu tot sporul natural, 3.485 de locuitori, 3.450 de moldoveni.
Aproape 3 decenii s-a aflat in fruntea gospodariei agricole din Clocusna Mihail Rusanovschi, un om care stia sa organizeze bine economia satului, exigent si bun gospodar. In acest rastimp colhozul a castigat de 3 ori medalia de aur EREN a URSS si de 3 ori cea de argint, iar presedintele Rusanovschi va fi decorat cu ordinele ,,Lenin”, ,,Drapelul Rosu de Munca”, ,, Insigna de Onoare”, ,,Revolutia din Octombrie” si cu mai multe medalii. Din 1979 pina in 1984 a fost deputat al Sovietului Suprem al URSS. Erou al Muncii Socialiste.

Recensamintele din 1979 si 1989 inregistreaza in Clocusna 3.182 de locuitori (1.463 de barbati si 1.719 femei) si, respectiv, 2.889 de locuitori (1.314 barbati si 1.575 de femei). Conform Dictionarului statistic al Republicii Moldova, in preajma lui 1994 Clocusna avea o suprafata de 30.3 kmp., 1.930 de gospodarii cu 2.965 de oameni (1.332 de barbati si 1.633 de femei). Apte de munca atunci erau 1.020 de persoane. Colhozul ,,Clocusna”, ca formatiune economica de productie de tip socialist, isi traia ultimile zile. Fondul locativ constituia 135.5 mii mp., 1.930 de case foloseau gazul lichefiat.

Erau 495 de fintini, 7 magazine, o cafenea, casa de cultura, casa de prestari servicii, scoala medie, 2 biblioteci, oficiu postal, spital, punct medical, baie, stadion.

In 2001 satul avea 2.810 locuitori, 900 de pensionari.Functionau SRL ,,Clocus-Agro” si 22 de asociatii taranesti. Cotasi particulari - 122. Cea mai virstnica locuitoare a satului era Ana Curea in varsta de 91 de ani, urmata de Vera Blindu, de 88 de ani. Solornia Blindu - 86 de ani, Ana Gaina - 85 de ani, Xenia Blindu. Vladimir Guzun si Tudor Leahu - a cite 84 de ani fiecare, Dumitru Tcaci avea 83 de ani.
Traiurile si gospodariile din Clocusna de pana la razboi au alcatuit un obiect de studiu foarte dificil. Astfel, o gospodarie cu locuinta constata ar reprezenta descrierea caselor din sat. Gardul de la strada nu se deosebeste prin nimic material, tehnica si proportii, de majoritatea gardurilor din sat. Totusi, fata de celelalte, care imprejmuiesc gospodaria, acesta este cel mai cu ingrijire construit; pentru situarea unei pozitii de aparare a gospodariei, din criterii estetice - ale satului si ale gospodariei - precum si dintr-o trebuinta spirituala in sensul unei raspunderi la cerinta de prestigiu social al gospodarului in comuna. Este construit din nuiele care se impletesc dupa niste pari infipti vertical in pamint, asezati la distante de 60 cm unii de altii. Deasupra se face o streasina (stresin sau girliciu) in forma de calota sferica si ale carei baze se prelungesc cu 10-15 cm in stinga si-n dreapta gardului. Pe acest stresin se pun maracini, paie, buruiene care se schimba din cind in cind din cauza putrezirii. In total, inaltimea gardului este de 1,80 m, infatisarea ii este estetica prin nuante de rusticitate si empirism tehnic, precum si faptul ca, fiind o forma comuna, se incadreaza si implineste estetica specifica a satului.

In prezent rar cine isi imprejmuieste gospodaria astfel. Cauza rezida, credem, in defrisarea padurilor si implicit lipsei materialului de constructie corespunzator. Totusi, gardurile traditionale n-au disparut definitiv. La unele garduri traditionale cu impletitura de nuiele, stilpii de lemn au fost inlocuiti cu stilpi de beton. Insa majoritatea gospodarilor isi fac gardurile din scindura. In ultimii ani, cauzele sunt cunoscute, scindura se gaseste tot mai rar si chiar daca se gaseste, costa o groaza de bani. Aici se mai face trecerea la gardurile de fier.

Gospodaria este compusa din mai multe piese: locuinta propriu zisa, casoaia, grajdul si poiata. Toate sunt construite in chip elementar, rustic, potrivit arhitecturii tipice locale si intrebuintind numai materialul de constructie ce se poate gasi in sat. In ce consta ,,arhitectura tipica locala” si care erau materialele de constructie? ,,Inainte vreme se faceau casile de furci de padure, in fiste care patru colturi si puneau cate un sipusor cu uloi si cate o mana de griu, ca sa fie cu mana, in casa ceea sa fie si grau si unt de lemn”.
Si si-ngropau furcile celea si pe urma toata casa era numai de lemn. Chiroane numai aveau de fier, nici o bucatica de tinta nu era. Totul de lemn era. Facut borta cu sfrederul, cui de corn face, bate prin costoroaba si prin furca. Pe urma tot acoperimintul tot fara tinte era. Casele se acoperea cu stuh. Erau asa specialisti ca-l turnau si tinea 30 de ani o acoperitura cu stuh.

Majoritatea caselor traditionale aveau doua camere (casa mare si camara (,,in fata”) tinda.
Casa mare este odaie pe care deloc sateanul n-o  locuieste, ci o tine ca incaperea cea mai curata pe care o foloseste numai in imprejurari exceptionale sau cu prilej diferitelor solemnitati, in cadrul vietii de familie.
Camara este incaperea cea mai interesanta prin faptul ca in ea membrii familiei petrec tot timpul cit stau in casa, foloseste ca locuinta, bucatarie si atelier de lucru, uneori chiar si in timpul verii. Are aproape aceleasi dimensiuni ca si casa mare. In ea se afla soba, cuptorul si vatra, construite dupa un sistem special, tipic pentru sobele din regiune.

Tinda este incaperea de la mijlocul locuintei, in care patrunzi direct de afara. Are latimea de 1,60 m. Foloseste pentru adapostit unele merinde si in special cerealele: tot prin ea se face comunicarea cu podul.
Podul, inalt asa cit un om de statura mijlocie sa poata umbla nestingherit, se intindea deasupra intregii locuinte. Foloseste pentru a se pastra in el diferite obiecte de lucru sau dintre care, in special iarna, carnurile afumate.Accesul la pod se face printr-o scara mobila, confectionata de catre gospodar.
Casoaia este o cladire dependenta asezata in partea de nord a ograzii, fata in fata cu locuinta.Este construita din acelasi material si in acelasi mod rudimentar, fiind acoperita cu sindrila.
Bucataria - alaturata cuhnei - unde se pastreaza obiecte de lucru si alimente.
Pivnita.Din tinda se face deschizatura pivnitei la care, in loc de scara, se coboara pe o panta sapata in pamint.

Poiata se afla in dosul casoaiei, construita dupa aceleasi procedee, poiata sau cotetul unde se adapostesc pasarile. In ea se afla o scarita si cateva stinghii; acoperisul e de paie si usa este facuta din scanduri.
Produsele alimentare necesare vietii, hrana zilnica sau mincarurile rituale, au avut loc in societatile traditionale, rolul de a media opozitia dintre natura si cultura, de a inlesni legaturile dintre oameni si zei. Prin provenienta sa, hrana e un produs natural (vegetal sau animal), dar, in urma prepararii ei, devine obiect cultural. Gatitul hranei e arta culinara, mincarurile constituie un adevarat cod culinar, fiecare din ele ocupand un anumit loc in sistemul valoric alcatuit din opozitiile natura-cultura, sacru-profan, autohton-strain, masculin-feminin.Cea mai apropiata de natura este carnea gatita (fripta sau fiarta), la polul celalalt aflindu-se produsele vegetale preparate.

Mincarea profana (cotidiana) era compusa, din elemente ce se produc in gospodarie, ce se capata pe calea schimbului in natura, in sat si cumparate pe bani in sat, targ sau oras.

In modul schematic, alimentele consumate anual de catre oameni sunt: de natura animala: pasari, carne de miel, carne de porc, oua, lapte, brinza, untura de porc, peste.

De natura vegetala: faina de grau, malai, tarate de grau pentru bors, cartofi, varza, bob, ceapa, usturoi, patlagele rosii (conservate pentru iarna), castraveti (consumati proaspeti sau murati in saramura pentru iarna), ardei mici iuti, patlagele vinete, pepeni verzi, pepeni galbeni, dovleci cu coaja alba, zarzare, mere, struguri, vin, stiuleti, porumb verde, otet de vin.

Coloniale: zahar cumparat de la targ, unt de lemn sau ulei de la targ, orez, ceai, piper.
Produse de natura minimala: sare de bucatarie cumparata de la targ. De Craciun se mananca: sarmale cu orez, friptura de porc, turte (prajituri), placinta cu branza si cu cartofi pline.De Pasti: friptura de miel, oua rosii, pasca si cozonac. In posturi se mananca: fasole boabe fierte, bob fiert, cartofi gatiti cu ulei si varza murata.

Aceasta era mincarea cotidiana si hrana rituala a clocusnenilor pina la 1940. Vin acum cu niste detalii asupra modului de preparare.

Coptul painii. ,,De odata se face oleaca de botcala (drojdie). Moi botcala cu apa calduta. Apoi o ingrosi cu faina. S-o pui la crescut in loc cald in vasul cela in care ai muiet botcala. De-amu plamadesti intr-o covata cu apa calda si dai botcala in plamadeala ceea. Mestici, o pui la crescut. Daca creste repede, o framanti. Adaugi apa calduta si framanti. S-o lasi iar sa creasca. O pui la cald sa creasca. O invelesti bine. Inainte de-a o aduna pune-i boturile celea pe un zolnic sa creasca painea. Apoi o puneai pe lopata si o dai in cuptor.

Dupa ce a ars focul in cuptor il jarasti pe vatra, il imprastii pe vatra. Dupa ce-l jarasti lasi sa se infierbinte vatra bine. Pe urma tragi jaraticul cu vatranu. Apoi dai piinea.

Din aluat se facea si hulughi, care se puneau la poduri, cind murea cineva. Se mai faceau invirtite dulci sau doschite, placinte cu brinza, curechi.

Umplutul borsului. Intai moi tarata, numai sa nu fie apoasa tare. Pui hucea, mesteci. Pui si o crenguta de visin; vara mai bine o frunza, doua de visin. Sa ai un crop, torni si mesteci si pui la cald. Invelesti c-o haina groasa. Pui pe cuptor, sa fie un loc cald. Si tii pina se ridica hucet deasupra. O sutca tai. Numai sa fie cald. Iar il mesteci. Hucea se duce la fund si ramane borsu limpede.Il mai tii vreo doua zile la cald. Apoi il duci la rece. Borsul il impli in gavanoase sau in oale de lut in care se faceau galuce.

Raciturile. Se fac din carne de porc, pasare. Se fac si racituri de post, din peste.

Chiselita. Pune-i de toate feliu: prune,mere, prasade. Ferbeau la un loc. Chisalita era deasa,o minca fierbinte.

La foame (1947) oamenii mincau ghinda, miez de rasarita. Din faina de lemn de tei, facea iurta.Din frunza de loboda tot faceau turte. Azi il vedeai slab si galben,cina te intilneai a doua zi, il vedeai umflat, schimbat cu totul la fata...

Berea era preparata prin fienintarea orzului in combinatie cu fructe de sorb.Principalele mijloace traditionale de transport erau carul, sarabanul, caruta, telegi ,,Carul numai lemn avea”. Dar sarabanul era legat cu fier. Butucul are bucsa de fier. Se unge cu dohot.

Cu carul erau adusi acasa snopii de griu, glugile de porumb, halaciuga si nuielile de padure, erau dusi sacii la moara lui Loteanu. Roatele pentru car erau lucrate de mesteri anumiti.

Folosirea carului are o vechime considerabila. Daca e sa ne referim la stramosii nostri este necesar de mentionat ca ,,getii istropontici se foloseau de care trase de boi”.

Ceea ce vom face in continuare este doar o incercare de reconstiuire si descriere a ciclului obiceiurilor de peste an din Clocusna. Incadrarea obiceiurilor calendaristice clocusnene intr-un context mai larg, stabilirea genezei si evolutiei lor nu intra  scopul lucrarii de fata.

Sateanul traditionalist nu poate admite schimbarea zilelor de sarbatoare, din locul lor, asa cum a apucat el sa le serbeze. El nu poate admite numai fapt serbarii, indiferent de timp, caci printr-un proces sufletesc interesant, pentru el sarbatoarea nu este numai preamarirea unui sfant crestin, ci este insusi timpul material, ziua fixa din an.

Aceasta fixare definitiva a sarbatorilor este justificata prin ritmul vietii casnice, prin perfecta suprapunere intre calendar si fenomenele naturii.Exista variate fenomene cosmice, anotimpuri care sunt deplin legate de anumite zile din calendar. Infrunzirea copacilor, venitul pasarilor, aparitia florilor, coptul fructelor sunt dintre aceste care apar la date fixe, ce evidentiaza un ritm cosmic. Schimbandu-se calendarul cu 13 zile mai devreme, ele nu mai corespund zilelor cu care satenii erau obisnuiti sa corespunda. Prin aceste fapte neschimbatoare clocusnenilor justifica falsitatea noului calendar.

Malanca din Clocusna

S-au perindat la vreo 50 de ani din momentul cind in satul Clocusna de prin partile Ocnitei, de altfel considerat bastina marelui om de arta Emil Loteanu, atit de timpuriu raposat si plecat in lumea umbrelor, asemeni unei pasari Fenix a renascut vestita malanca.Timpul si-a pus amprentele pe viata cotidiana a locuitorilor acestei asezari de la nordul republicii. Au avut loc multe schimbari care spre bine, care spre rau, dar vorba ceea: apa trece, pietrele raman. Prima reprezentare a fost un triumf nemaipomenit.

Casa de Cultura

Fiind finisata in 1984 dupa o durata de peste 7 ani de constructie. La concursul republican al caselor de cultura a fost apreciat cu locul 3 in republica si cel mai frumos edificiu cultural de la nordul Moldovei.
Casa de Cultura dispune in prezent si de tezaur bogat de carti, constituind biblioteca sateasca.
Moara

Ceva frumos, cu nume de neuitat, in timpuri rezistat, iar acum stagnat. Astfel as spune despre izvorul vesnic al painii. Aceasta fiind moara tatalui lui Emil Lotenu. Aici veneau sa macine de la o distanta de 50-70 km.

La sfirsitul secolului al XX-lea moara incepuse sa se confrunte cu o criza. Fiind utilajele imbatrinite, nu putea facea fata concurentei din zilele noastre...
>>> Istoricul asezarii si populatia >>> Structura asezarii si Gospodaria >>> Ocupatii si mestesuguri >>>
>>> Viata spirituala >>>
D