Legenda satului Ocnita
Informator: Maria Chilari,85 ani-1989.

Spun batranii ca numele satului Ocnita vine de la numele unei fete pe nume Ocnita.

Demult, tare demult, pe locul unde e asezat astazi satul erau niste ocne de sare. Stapanul ocnelor era un boier rautacios si hapsan nevoie mare. El adusese incoace, pe malul Ciuhurului, oameni nevoiasi, cumparandu-i de la alti boieri. Cine putea manui tarnacopul, muncea din greu in ocnele de sare, in frig si intuneric. Barbati, femei, flacai si fete mari isi cistigau cu greu, in sudoarea fruntii, bucatica de malai. Pentru ca munceau in ocne li se spunea ocnasi. Dumnezeu a vrut ca doi tineri frumosi, Ion si Maria, sa munceasca alaturi. Se ajutau unul pe altul, isi spuneau pasul, caci se iubeau! Cand Maria, slabita de puteri, iesea de sub pamant, la lumina soarelui, si da o fuga pana la izvor sa bea o gura de apa, Ion se straduia sa scoata sare si din postata ei…

Din dragostea celor doi tineri ocnasi se ivi pe lume o copilita gingasa, ca o lacramioara, pe care o botezara Ocnita. Crestea fata ocrotita de privirea duioasa a mamei si de mangaierea mainii calde, dar puternice, a tatalui sau. Cand se facu mai mare, se cobori si ea cu parintii sai si cu alti copii de ocnasi, in ocnele de sare. Se straduia cat putea sa-i ajute pe parinti si cu manutele ei firave aduna la gramada cristalele, reci si umede, de sare.

Grea era viata ocnasilor, dar din cand in cand isi mai indulceau si ei viata cu cantece de dor.

Duminica flacaii si fetele ieseau la hora pe Valea Morii.

Ocnita, care se facuse de acum fata mare si frumoasa, ca o zana, ca o zi de primavera, venea si ea la hora. Purta o rochie alba,ca neaua, peste care se revarsa parul ei ca aurul. Isi punea pe cap o coronita de albastrele. Ochii ei raspandeau in jur lumini albastre, iar obrajorii - focul a doi bujori. Cand zambea, parea ca se desface un boboc de trandafir. La hora juca frumos, mladiindu-si trupul ca o trestie la adierea zefirului.

Intr-o sfanta zi de Pasti, flacaii si fetele invarteau dansul frumos, caci canta din inima mos Dumitru - scripcarul. Nimeni nu lua in seama cand Florin, feciorul cel mic al boierului, se amestecase printre flacaii satului, apoi se prinse si el in joc chiar langa Ocnita. Ii simti caldura inimii, o privi in ochii ei frumosi si se indragosti de ea de la prima vedere.

Ocnitei ii placu baiatul, caci era frumos, voinic si parea bun la suflet. Cand se termina jocul, Florin o imbie pe Ocnita sa vina cu el la umbra unei salcii de pe malul Ciuhurului. Acolo ii spuse ca o va iubi pana cand moartea ii va desparti. Din acea zi de Pasti, Ocnita si Florin veneau in fiece seara sub salcia pletoasa. Feciorul de boier, de fiecare data cand venea, ii aducea poame de tot felul fetei, ca s-o indulceasca. Dar se gasi o harca de baba rautacioasa care nu avea o alta treaba de facut decat sa-i pandeasca pe cei tineri. Este o vorba: ,,Nu-i padure fara uscaturi”.

Harca ii pandi pe cei doi indragostit, si fuga la boier, iar pentru doi galbeni a tradat iubirea celor doi. Si iata ca  intr-o seara de vara, cu luna plina si stelele licarind pe cer, brisca boierului se opri langa salcia de pe malul Ciuhurului. Ca un zmeu turbat se repezi boierul la fata si o smulse de langa Florin, care ramase stana de piatra…

Mai tarziu, cand isi reveni, ii sari in ajutor fetei, dar slugile boierului il imbrancira cat colo si incepura din nou s-o loveasca nemilos pe Ocnita cu picioarele pe unde nimereau!

Fata insangerata cazu in iarba moale si inrourata. Florin cu manile legate fu urcat in brisca si dus acasa. …Se facu liniste, numai apa clipocea, deplangand o dragoste sfaramata fara mila …Ocnita se tari incetisor spre izvorul din apropiere, isi muie buzele insangerate in apa, incerca sa-si spele fata zdrobita, dar cazu fara viata intre florile albastre de langa izvor. Sufletul ei curat zbura spre ceruri si de acolo vazu ca si Florin muri de durere.
…Ramasera triste salcia, apa Ciuhurului, iar valurile inganau cu jale:
Ocnita- a- a- a…Ocnit- a- a- a…

S-au stins  de jale si parintii Ocnitei, au plans-o toti ocnasii si-l blestemau pe boier.

Lumea din sat  a hotarit: satul de la izvoarele Ciuhurului sa se numeasca Ocnita, iar locuitorii lui - ocniteni.

Balada Ocnitei

Pe-un meleag de Miorita,
Pe-un harag frumos de vita,
Din bobisa in bobita,
Din frunzita in frunzita,
Frumos spune-o copilita ,
De ce satul e Ocnita.

Fost-a cand a fost candva,
Pamantul asta fund de mare,
Dupa timp indelungat,
Cerul apa a luat,
Si-a ramas un mal sarat.

Un boier din departare ,
A venit in graba mare,
Pentru bani in buzunare,
A-nceput sa scoata sare.

Oameni si femei batrane,
Pentru un calcai de paine,
Din greu tare ei munceau ,
Copii in ocna se nasteau.

Si era o copilita,
Ce purta mandre cosite,
In ochi cerul se scalda,
Si pe unde ea pasea ,
Pamantul inverzea,
Si cu flori se-acoperea.

Cand la hora ea venea,
Valea Morii murmura,
Frunza fata-i mangaia,
Izvorul setea-i potolea.

Flacai la hor-o invitau,
Si cu chiote porneau,
Hora mare invarteau.

Voce, de pasare ,Ocntta, avea,
Ce frumos ea mai canta,
Cine-n jur o auzea ,
Inima de dor i se frangea.

La boierul ce domnea,
Mandru craisor era,
Vocea fetei asculta ,
Si de ea se-ndragostea,
Inima ii aprindea,
Acea ce Ocnita se numea.

La taica-sau el se ducea,
Binecuvantare ii cerea,
Dar taica-sau ii refuza,
Deaceea ca bani fata nu avea.

Baiatul cu ochi in lacrimi declara:
-Tata dragostea mea e mare,
Si eu n-o shimb pe a ta sare!
Boierul foarte rau era,
Pe copii se-nfuria,
Apa-n Ciuhur tulbura,
Pe Florin cu forta il lega,
Si-n temnita-l inchidea.

Ocnita pe mal de rau…
A murit,dar tot chemand…
-Florin,Florin…

Si Florin de durere mare,
S-a stins ca o lumanare,
Cu speranta ca in ceruri,
Vor fi tineri ei alaturi.

Plange frunza cea de vita,
Plaiul cel de Miorita,
Plange Ciuhurul cu jale,
Din adancuri pana-n mare,
Si prin valuri blestemand,
Sa nu se repete-n lume!
Asa parinti sa n-aiba nume!
Ce de copii nu le pasa,
Nici de dragostea aleasa.

Iata-asa pe-un delusor,
S-a nascut un satisor,
Cu haragii cei de vita ,
Si cu grai de Miorita,
S-a nascut si azi exista,
Si ii zicem toti Ocnita!

Scurta descriere a satului Ocnita

Satul Ocnita este o localitate in Raionul Ocnita, situate la latitudinea 48.3852,longitudine 27.4391 si altitudinea de 236 metri fata de nivelul marii. Aceasta localitate este in administrarea raionului Ocnita. Conform recensamantului din anul 2004 populatia este de 3.116 locuitori, din care 98,3% sunt moldoveni, 0,99 % sunt ucraineni, iar ceilalti sunt alte ntionalitati: rusi, gagauji, bulgari, poloneji.

Distanta pana in orasul Ocnita este de 5 km.

Documentele medievael scrise adeveresc o istorie veche a satului Ocnita, tocmai de la Alexandru cel Bun,cand mosia déja exista. Deci ,nasterea acestei mosii coboara hat! spre a doua jumatate a sec.XIV, sub primii musatini. Probele istorice asupra satului denota axioma provenientei denumirii de mosie de numele unei persoane concrete in prima descalecare a locurilor. Actele scrise marturisesc ca descalecator al mosiei Ocnita a fost Durnea Ceataru, asadar in evul mediu timpuriu  mosia Ocnita se numeste Durnita, apoi Satul lui Durnea de pe Ciuhur. Si la prima atestare documentara mosia se numea Durnesti. Anul nasterii satului Ocnita din tinutul Hotinului este propus  15 iunie 1431.

La 1817, conform catagrafiei respective, aflam ca Ocnita  apartinea caminarului Enache Pruncul si avea:
          2 - preoti;
          1 - dascal;
          1 - ponomar;
          1 - vaduva de dascal;
      107 - gospodarii;
        12 - vaduve de gospodari;
          5 - burlaci;
          6 - iertati(scutiti);
          2 - iazuri cu peste ale pretilor din acest sat.

Constantin Stamati

La inceputul secolului trecu familia boierului Stamati, membru al careia era si clasicul Constantin Stamati, avea o mosie in satul Ocnita. In central satului era un conac boieresc inconjurat de un parc foarte frumos. Costake Stamat avea slujba de ispravnic, mereu calatorea prin judet ori se intampla sa poposeasca pentru mai mult timp in capitala Basarabiei de atunci - Chisinau. Dar gasea ragaz sa vina aici, ii placeau aceste locuri cu sate pitoresti, cu oameni sfatosi - detinatori ai unor adevarate comori folclorice. Aici se odihnea, aici visa si scria. Tot aici, din vrerea lui, si-a gasit si locul odihnei de veci. De atunci au trecut ani, s-au naruit casele boieresti, una singura a ramas stinghera, casa menita primirii oaspetilor. In 1988, la 23 octombrie, a fost inaugurata  Casa-muzeu C.Stamati, cu o expozitie bogata in documente si imagini fotografice, diverse obiecte si mobilier de epoca, precum si lucrari de arte plastice. Cele mai pretioase exponate au constituit cartile din biblioteca scriitorului adunate de la sateni, altele aduse din bibliotecile de la Moscova. Sufletul acestui Muzeu a fost profesoara Lidia Martinovschi, care cu rabdare si talent a adunat si a pastrat cu devotement intreaga lui zestre.
>>> Istoricul asezarii si populatia >>> Structura asezarii si Gospodaria >>> Ocupatii si mestesuguri >>>
>>> Viata spirituala >>>
D